Poate ca cel mai mult ma motiveaza sa visez. Sa ma imaginez in aventuri nesfearsite, in veri fara de toamna, aventuri pe care sa le sincronizez cu ce fac eu real in viata mea. Adica daca realitatea imi permite sa cred in aventurile mele sunt cel mai fericit. Si de aceea ocolesc uneori unele aspecte din realitate care m-ar trezi din visare. E o sincronizare foarte fina. Pentru ca chiar traiesc aventuri. Pe care le amplific in mintea mea, ma cufund in poveste. Apoi port discutii despre ele cu prieteni si tin discutia aprinsa atat cat aud ce imi confirma visele mele. Ca atunci cand plec de acolo sa fiu imbatat de poveste si de fantezie.

Deci cel mai fericit sunt atunci cand viata mea e de asemenea natura incat sa imi pot permite sa ma visez asa cum vreau eu. Si cred ca sunt dispus sa fac orice ca sa nu se spulbere visul. Ce am de spus in apararea mea este ca este incredibila o asemenea perioada cand pot visa in voie. Este ca un drog. Este fericirea.

E ca in Star Trek Generations unde un profesor nebun era dispus sa distruga o planeta intreaga ca sa mai poata ajunge la el o formatiune cereasca Nexus in care daca intrai atingeai fericirea latenta. Si el fusese acolo dar iesise fortat. Ai face orice sa te intorci acolo. Ai face orice sa te intorci in pantecul mamei unde poti visa linistit.

Am fost educat de filme americane si de povestile lui Constantin Chirita si am crezut ca asa trebuie sa fie viata. Sa sune bine. Iar daca se intampla sa nu reusesc sa sincronizez realitatea cu povestile, pentru ca pur si simplu difera prea mult atunci fortez. Ca pe un patrat pe care vrei sa-l bagi printr-o gaura de triunghi.

Odata cu asta vin pacatele. Fiindca ca tocmai pentru ca visul si povestea sa nu se spulbere, omit de fiecare data sa privesc realitatea asa cum e ea si de asta sunt tentat sa nu transez lucrurile ca un barbat ci sa le las sa pluteasca sa se rezolve in mod misterios de la sine. Si asta nu inseamna ca ma las in voia lui Dumnezeu, ceea ce poate ar fi bine, ci ca pur si simplu evit. Intorc privirea. .

Ce pacat!

M.

Mă întreb câte dintre lucrurile pe care le traiesc sunt reale şi câte sunt un produs al imaginaţiei mele?

Dacă raţionalul îţi cere răspunsul, tu cum i-l explici intuitiv?

În preambului poveştii mele de astăzi, vă pun toate întrebările astea.

Un baiat de şcoală generală, crescut într-un echilibru emoţional perfect, îşi caută repere în afara spaţiului lui obişnuit. Pentru că binele răsplătea toate faptele lui bune, a înteles instinctual înainte de a înţelege raţional, că răul se va răsplăti cu rău. Aşa a inceput să discearnă binele de rău. La nivel de recompensă.
Cum libertatea lui era obţinută gradual, tot în urma faptelor bune, a înţeles ca un mic animăluţ, că nevoile lui de libertate nu vor putea niciodată să fie stinse de tot binele făcut. Prin urmare a început să caute în jurul lui modele care funcţionează şi în afara acestor scheme logice. A fost prima lui încercare de a păcăli sistemul matematic al binelui răsplătit de bine. Le-a numit repere. În mintea lui, aceşti oameni-repere deţineau răspunsurile, iar căutarile baiatului erau asemănătoare unui explorator. Vroia răspunsuri.
Răspunsul stă în întrebare, o să ziceţi voi înţelepţi, dar baiatul de şcoală generală nu ştia acest lucru.
Reperele astea de care vă vorbesc, sunt foarte importante pentru evoluţia băiatului de şcoală generală. I-am zis şi eu asta. Însă va trebui să fie foarte atent, cât e adevărat şi cât e imaginat în aceste repere. Poate reprezintă tot ceea ce nu este el şi îşi doreşte să fie.
Poate o să îşi piardă nişte ani crezând un lucru depre el care nu e adevărat. Poate o să îşi proiecteze reperul la un nivel demiurgic, o să caute mereu să îi calce pe urme şi să facă alegerile lui, fără să mai aibă puncte proprii de referinţă. Iar la un moment dat să afle că reperul lui e atât de diferit de ce şi-a imaginat el până atunci, încât iar nu mai ştie cine e şi de unde a plecat.
A fost doar proiecţia imaginaţiei lui.
Ce trebuie să facă? Să caute un nou reper, el cel de acum? E gata să incerce să meargă singur? E adevărul nou descoperit, ceea ce contează cu adevărat, sau adevărat e tot ce a simţit el în tot timpul ăsta?

Cum pot să explic eu toate lucrurile astea unui băiat de şcoală generală? Dacă o să vrea să îi fiu eu reper, vă daţi seama ce ar ieşi?

Doru

Am fost in Retezat. Muntele asta este viu, e ca un batran care a participat la facerea lumii, le-a vazut pe toate, si acum sta undeva in adancul pamantului, acoperit de miliarde de pietre ascutite. Muntele e facut din piatra verde, aspra. Are un aspect de piele de reptila. Nu e exclus ca aici sa fi disparut dinozaurii. Parca si-au lasat pielile si s-au transformat in pietre. Batranul te supune la niste probe, nu iti arata muntele cand vrei tu, ci doar daca ai indeplinit probele. Si nu sunt niste probe ale naturii, ci ale tale. Va trebui sa afli cine esti.

E o tacere adanca in tot timpul asta, parca esti intr-o camera bine antifonata. Inauntrul tau urla, iar tu nu poti scoate niciun sunet, pentru ca pierzi proba. Toti pleaca la drum cu um gand: trebuie sa cuceresc muntele, dar afla ca nu asa e miza, ci viata insasi.Ti se pare uneori ca te supune la cazne nedrepte, sau nedemne de tine, dar te gandesti apoi ca nedreptatea face parte din incercarile vietii, si atunci mergi inainte. Urcusul e fara sfarsit, iar muntele se dilata. De unde atata munte? Unde se termina? Nu se termina, pentru ca asta ar insemna sa te termini tu. Am trecut prin planete, prin anotimpuri, am mers pe sfoara si am coborat legat la ochi. Nu mai pot! Si atunci imi vine in minte povestea cu fiul care a traversat desertul avand in buzunar o piatra invelita intr-un stergar, pe care i-a dat-o mama lui, spunandu-i ca e o bucata de paine, pe care sa o manance cand simte ca intr-adevar nu mai poate. Si el de fiecare data cand simtea ca sfarsitul, se gandea ca mai poate inca putin, pentru ca mama i-a spus sa nu cedeze decat la sfarsit. Si asa a ajuns la destinatie. Care e miza? Din nou viata insasi. Cand corpul cedeaza primul, iti ramane mintea, iar ea iti e si prieten si dusman, ca si timpul. Depasirea limitelor fizice?

Da. Am reusit cu bine sa trec peste infirmitatile corpului meu. Altceva m-a bantuit. Am vrut sa iau o piatra de pe muntele ala. Am cautat una verde si am bagat-o in buzunar. Apoi am mai gasit una cu striatii multe si am luat-o si pe ea in buzunar. Cand am luat prima piatra a inceput ploaia. Eram pe varful primului munte, dupa ce am urcat pietrele ascutite, si ajuns sus a inceput ploaia rece. Cred ca era si grindina, iar apoi a inceput sa bata vantul. Am inceput sa cobor cu greutate printre pietrele alunecoase si am continuat drumul catre urmatorul munte. Am urcat trepte din pietre, ca in Stapanul Inelelor, cand Frodo, Sam si Gollum urcau muntele arid catre Mordor. Aici nu lipsea apa, ci era din belsug. Ajuns cu greu pe varful celui de-al doilea munte, am vazut un altar facut din pietre. Si m-am gandit prima data ca muntele nu ma lasa sa ii iau din pietre. Asa ca am lasat una dintre ele pe altar. Am zis ca ii aduc si eu o ofranda. Si am pastrat una. Cand am lasat prima piatra, s-a luminat dintr-o data. Ce ciudat. Parca vorbeste cu mine. Am inceput o coborare anevoioasa si am trecut prin niste locuri care aratau ca niste planete. Rosii, verzi, apoase, uscate, colturoase. Apoi mi-a trecut prin minte ca muntele asta plin de pietre sta intr-un perfect echilibru si daca o piatra dispare, se va surpa. Pietrele stau unele peste altele, imponderabile. Am incercat sa imi alung gandul si sa imi spun ca eu nu vreau piatra ca pe un trofeu, ca si cand as fi cucerit muntele, ci vreau sa iau o parte din el, sa imi aminteasca cu reverenta de ce am vazut acolo.

Dar nu am reusit sa induplec muntele, iar ploaia a reinceput, traseul s-a dilatat din nou, marcajele au disparut. Am crezut ca nu o sa mai ajung jos si dupa inca o vreme in care m-am opus gandului pietrei, am cedat. Piatra a ajuns la locul ei, langa celelalte de pe munte, iar in scurt timp marcajul a aparut, iar ploaia a stat. S-a luminat iar. Si apoi a venit rasplata lui. A aparut din senin o portiune de drum lin, cu iarba deasa, moale si umeda. Si ceata s-a ridicat. Iar toti muntii pe care i-am urcat mi s-au aratat din toate partile. Acum puteam sa ii vad. Erau toti, tacuti, mareti si plini de gratie. Atunci am simtit cel mai puternic cat de mult gresesc oamenii care cred ca muntele li se cuvine, iar unicul scop e cucerirea varfului lor. Muntele inseamna echilibru, intre toate lucrurile care stau pe el. Iar eu vroiam sa rup echilibrul.

Drumul-rasplata a mai durat putin, iar o poarta de jnepeni aparuta din nou din senin m-a purtat din nou catre lumea oamenilor.

Am ajuns jos constient ca am parcurs un drum initiatic, intr-un taram de la inceputul lumii pana la sfarsitul ei.

Doru

Ma intreb ce il face pe Indiana Jones, erou. Faptul ca infrunta 30 de nazisti si ca le fura chivotul de sub nas? Faptul ca merge printr-un loc in care colcaie serpi desi nu-i suporta? Fapul ca taie podul de sfoara sau ca opreste carutul cu piciorul direct pe roata?

Raspunsul cred ca vine din intrebare.

Indiana Jones este erou pentru ca infrunta 30 de nazisti si ca le fura chivotul, că apoi  infrunta serpii, apoi taie podul de sfoara si apoi opreste carutul cu piciorul. Este erou pentru fapul ca face chestia asta neincetat, fara sa-si acorde un respiro. Nu isi ingaduie o pauza. Cum ar fi fost daca dupa ce iesea din ascunzatoarea chivotul unde a fost inchis intre serpi, ar fi zis:

mmmm...stop, stop... pauza un pic...stai, frate sa fumez si eu o tigara ca sunt un pic obosit.

Nu! El s-a dus dupa nazisti sa le ia chivotul inapoi. Si-a urmat questul. Nu si-a ingaduit o pauza desi ar fi avut tot alibiul din lume sa o faca. Tocmai a iest dintr-o situatie imposibila. Stai si tu jos un pic. Bea o cafea. Ei bine, nu!

Adevaratul erou este ala care gaseste forta sa taie castraveti si sa faca ceai la primus pentru tot grupul dupa ce a urcat 12 ore pe munte. Nu neaparat ala care face nu stiu ce chestii spectaculoase pe traseu. Sa ajungi la destinatie, sa stii ca ai terminat drumul, misiunea, treaba, si sa ai forta sa te apuci de urmatoarea treaba. Sa nu renunti. Asta e forta. Forta care da forta. Forta de a nu-ti ingadui o pauza cand nu e inca cazul, desi ai putea avea un alibi care sa te faca sa crezi ca e.

Am mers 12 ore, e ok, pot sa fumez o tigara, sa ma odihnesc. NU! Treaba nu se termina pana nu se termina. Si sincer cred ca nu se termina decat la sfarsitul vietii. Pana atunci esti intr-un continuu urcus. Asta e forta. Forta care multora lipseste. Forta care mie imi lipseste.

Sa poti sa refuzi o cafea, o pauza comoda, ca sa stai sa lucrezi la ceva ce te arde cu adevarat.

Pentru eroi!

M.

Eu as purta-o dar nu am curaj. Si cred ca si tu esti in aceeasi situatie. Eu cred ca orice baiat daca s-ar afla intr-o camera singur, cu o vesta cu muschi, sigur ar proba-o. S-ar privi in oglinda (sa zicem ca este o camera goala cu o vesta cu muschi si o oglinda), s-ar juca de-a super eroul.

Mie mi-ar placea de-as muri o vesta cu muschi, dar n-as purta-o in ruptul capului. Pentru ca oamenii din jur n-au curaj sa poarte asa ceva si n-au curaj sa te vada nici pe tine in ea. Cu siguranta ar face misto ca sa ascunda faptul ca ei nu au destula copilarie in ei, ca un camionangiu violent cu homosexualitati reprimate. Dară din umbra publicului poti sa admiri pe cineva cu o asemenea mandrete de vesta. Batman!

Oamenii astia merg la filme cu Batman si ies incantati (si pe buna dreptate) ca Batman le-a excitat copilaria din ei. Le-a gadilat-o. Dar daca Batman s-ar aseza la terasa la care stam noi acum, in vesta lui de kevlar cu muschi, printre oamenii astia, aceeasi oameni care l-au admirat ieri pe ecrane, si si-ar comanda o cafea: O cafea, va rog! in vesta lui de kevlar...chiar Cristian Bale... toti fricosii astia ar incepe sa rada.

Ei bine cei patru cavaleri de la Manowar au purtat veste de piele cu muschi, duminica la concert. Au avut curaj. Si au vorbit despre cavaleri, despre lupte călite in otel si foc, despre onoare, despre campii verzi pe care călărim in goana pe cer innorat de furtuna. Despre niste valori ridicole si atat de frumoase. Atat de frumoase. Si aici intervine personajul care ar vrea si el sa poarte vesta cu muschi si nu are curaj. Sunt cei ce au mers la concert si nu s-au bucurat pana la capat pentru ca “hai ma ca sunt ridicoli” dar in sinea lor le placea atat de mult si metalul cavalerilor Manowar le fierbea in sange. Sau cei ce n-au venit de loc din acelasi considerent. Le placea atat de mult si zambeau din cand in cand cu juma de gura ca sa nu intre in tabara ridicola a muschi-vestarilor. A noastra. A mea.

As vrea sa trag o linie in nisip chiar acum, sa zic cine e cu mine sa vina de partea mea. Muschi-vestarii cu mine! Cu restul nu ne jucam.

M.

Sa va spun o poveste.

Acum zece ani am plecat in expeditie cu doi prieteni in muntii Calimani. Ne atragea povestea. Auzisem ca sunt niste munti salbatici, nu foarte explorati, pe varful carora ar fi ultimele urme ale unei civilizatii pre dacice care venera soarele. Singurele informatii pe care le aveam veneau de la un misterios profesor Traian Naum care, se spune ca, de mult,  cartografiase singur muntele.

Am ajuns la tabara de baza a expeditiei, cabana Gura Haiti, in inima muntilor vulcanici Calimani. Era seara. Asa ca ne-am lasat rucsacii, ne-am adapat caii, si ne-am pregatit bocancii, cu gandul ca adoua zi ne asteapta incercarea cea mare, urcusul muntelui, descoperirea civiliaztiei.

Ne-am relaxat imbatati de gandul aventurii ce ne astepta a doua zi.

Si stand pe veranda cabanei, dam nas in nas cu un batranel ce statea sprijinit intr-un jilt cu patine de lemn si se legana citind o carte despre cine stie ce munti indepartati, la lumina oarba a becului.

Nu l-am bagat in seama initial, dar auzindu-ne vorbind inflacarati despre ziua ce urma s-o avem ne intreabă el.

-   V-am auzit vorbind de urcusul pe varf.  Si stiu ca drumul de care vorbiti e gresit.

Si ne corecteaza traseul pe care vroiam sa urcam.

-   Imposibil, am sarit noi. Asa arata harta.

-   E gresita. Cine a facut harta aia din mana voastra. Intreba el si se uita cu dispret la harta din mana noastra.

Atat asteptam noi.

      -  Traian Naum!.

Ii raspundem cu toata increderea deoarece in jurul acestui personaj deja se crease o aura de mit.

Mosuletul se scula din scaun mai sprinten decat il evaluasem si ne raspunde fara niciun fel de mimica. Calm si indulgent.

-   E gresita. V-am spus. Eu sunt Traian Naum.

N-are rost sa va spun ce planuri ne-am facut in capul nostru pentru a doua zi in noaptea in aceea in care am dormit in fan. D-abia am reusit sa inchidem un ochi.

Iar a doua zi, am plecat impreuna toti patru.  Nu m-a surprins deloc sprintenimea cu care urca profesorul peste stanci, pe campia alpina, tinandu-se de trunchiuri, sarind de pe o piatra pe alta, traversand paraie repezi.

Ne-am cunoscut. Si in ziua aia ne-a vorbit despre muntele ala care era muntele lui de capatai. Era muntele pe care l-a studiat o viata intreaga. Ne-a spus povesti incredibile despre ciobani care au descoperit temple ascunse ale civilizatiei din varful Calimanilor, despre pesteri de bazalt distruse de regimul comunist. Si ma uitam la el cand imi povestea, il priveam, il studiam. Vorbea despre muntele asta ca despre o iubita. Ochii ii se mijeau de dragoste si gura i se aprindea de parca ar fi vrut sa ne spuna tot ce stie despre el cu un singur cuvant. Fiecare fir de iarba il iubea, fiecare roca, fiecare faneata.

A fost o zi incredibila pe care o sa mi-o amintesc cu siguranta toata viata si care mi-a lasat o enigma in inima legata de dragostea profesorului traian Naum pentru muntele lui Calimani. De unde venea focul asta? Cum putea sa-l fascineze un munte cum pe altii nu ii fascineaza nimic din lume, atat de tare.

Zece ani de zile am trait cu intrebarile astea. Si cu multe alte intrebari.

Intrebari mi-au framantat mintea si sufletul. Si eu am prins la randul meu dragoste si imi solicit mintea si sufletul cu ceea ce ma fascineaza.

Cum un intelege geograf un munte? Ce gaseste in el? Pai tot!

Poate avea revelatii care sunt la fel cu cele despre lume. Este revelatia celui care aprofundeaza un lucru. Pentru ca tot se leaga de tot si daca intelegi in intregime un lucru, un om, sau un munte, e ca si cum ai intelege universul. Pentru ca, tu cautand intelegerea acelui lucru, descoperi odata cu el si armonia care sta in univers. Deoarece in munte, in lucru sau in univers stau se aplica aceleasi lucruri valabile de la mic pana la mare.

Imi dau abia acum seama de fascinatia profesorului Traian Naum pentru muntele pe care l-a cercetat toata viata.

Si eu sunt tot un cercetator, prin firea mea curioasa, pentru ca cred ca pana la urma curiozitatea ii alimenteaza omului dorinta de a descoperi.

Interesul meu este insa ceva mai abstract. Eu sunt un cercetator la lumii, al firii, al omului, al arhitecturii omului si al arhitectului omului. Asa ca laboratorul meu este lumea in care traiesc, mananc, vorbesc. Aceasta lume in care ma plimb pe jos sau cu metroul, in care discut cu oamenii dragi sau cu cei care nu-mi plac, si in care ma trezesc dimineata la 10 ca la 11 sa fiu la serviciu si ca apoi la 7 seara sa plec direct la o cafea in oras cu cate un om drag. Acesta lume e laboratorul meu.

Si saptamani in sir umblu pe strada cautand raspunsuri la cate o intrebare. Traiesc cu aceste ganduri in mine. Framantandu-se, cautand, aproape ca fara voia mea, un raspuns a carui sete de a aparea, e mai presus de vointa mea. Si ele se macina, se amesteca in mine ca-ntr-o cuva de ciment, permanent, fara incetare.

Pana cand vine revelatia.

Vine ca o concluzie a unei cercetari a acelor ganduri epuizante cu care am trait saptamani in sir. Cand gasesc insfarsit raspunsul, toate piesele acelei probeleme cad in locul potrivit, se imbina perfect, atunci am revelatia raspunsului.

E ca si cum toate acele ganduri sunt bile colorate intr-un joc pentru copii, care se agita in cutia lor ce are gaura portivita pentru fiecare dintre ele. Si la inceput cand intra una, celelalte raman inca pe dinafara. Apoi alta de alata culoare o scoate pe prima. Apoi alta intra acolo unde nu ii este destinat. Ca in final sa existe o combinatie unica prin care fiecare poate ajunge in gaura ei. Adica RASPUNSUL. Revelatia raspunsului. Cand gandurile isi gasesc locul.

Cand am acest raspuns, sunt cuprins de o stare indescriptibila de fericire. Nu ma chinui sa-o descriu pentru ca nu pot. Nu pot!

Cate picioare a dat Van Damme in cariera lui? Dar intr-un film?.

Ei bine in ultimul nu da niciunul. Este un film care se numeste Jean Claude Van Damme, este cu Jean Claude Van Damme si este despre Jean Claude Van Damme. Filmul mi-a fost recomandat de o persoana care cu siguranta nu s-ar duce in cinema la un film cu Van Damme, si m-a intrigat ideea asta. Si m-am dus.

Filmul este incredibil. Este incredibil! 

Nu are de loc actiune desi are violenta, nu este un film autobiografic ci are un fir epic in care este prins personajul real al actorului JCVD. Si va spun, ma asteptam ca un actor prost, cand da de un regizor si de un film adevarat sa ajunga spre mediocru. Ei bine, nu. JCVD este stralucit. Este Al Pacino. Repet, ca sa aud cum suna fraza.

Jean Claude Van Damme este un actor genial.

Eu am nimerit la film intr-o sala de cinema din mall, la ora 11 noaptea, in Orange Wensday. In sala mai erau vreo 20 de oameni, toti de factura celor care vin in mod normal la filmele lui Van Damme, si care au vorbit tot filmul. Tot! Iar pe la jumatatea filmului, cand Van Damme are un monolog incredibil, unul din cei 20 de caratisti de Vitan, a iesit din sala zicand catre toti, sa-l auzim:

- Io ma ... pe filmul asta. Un picior n-a dat si el ma, sa mor io. Un picior, in tot filmul! Si acum vorbeste si cu Dumnezeu.

In momentul ala am am inteles cu adevarat despre ce e vorba in film. In momentul ala m-am simtit Jean Claude Van Damme. Vedeti filmul, va recomand. Si trebuie vazut intr-o sala cu 20 de caratisti de Vitan ca sa-l poti intelege. Eu cred ca ar trebui sa faca parte din film. E ca in cinematografele care iti baga curent rece pe la picioare ca sa simti briza marii din film.

Sunt fan Van Damme. Vreau sa imi iau un poster sa-l pun pe perete, la birou. Intre posterul cu Al Pacino si posterul cu Muse.

M.

Inteleg nevoia unui scriitor de a scrie. Ma refer la cea sincera. Este aceeasi nevoie cu cea a pictorului de a picta si cu a muzicianului de a canta. Si are in esenta acelasi mecanism cu dorinta oricarui om de a vorbi. ....

Este nevoia de a impartasi. Dar nevoia asta apare doar atunci cand ai o idee, cand ai gasit o solutie, adica cand ai ceva cu adevarat de spus. Doar atunci rasare in mod natural dorinta de a o exprima.....

.. ..

In cazul meu, eu traiesc cu tot soiul de astfel de idei si de ganduri. Merg pe strada cu ele in mine, mananc cu ele, dorm cu ele. Si nevoia de a iesi la suprafata este o sete naturala. Este data de mai sus de noi. Este ca intr-o problema de matematica de clasa 8-a: Se da:.......

Ei bine, la oameni, se da nevoia sincera de a scoate la suprafata din ei, de a impartasi. De a impartasi gandurile, in cazul oamenilor simpli, care pur si simplu gandesc lucruri simple, si, hai sa le zicem ideile, in cazul oamenilor mai profunzi mai creatori, al artistilor. Si dorinta asta de a impartasi se aprinde pe masura ce ideea e mai mare. Adica daca un om iti va spune ca si-a cumparat detergent, iti va spune pe un ton normal, fara o sete neaparata de a-ti da tie aceasta informatie. Dar daca un artist are o armonie in minte, sau o idee literara, fii sigur ca pe el il arde sa o dea lumii. Sa o scoata din el. Sa o nasca. Cu  aceeasi sete pe catre o are o mamă de a naste viata. ....

Iar in mod firesc dragostea pentru ceea ce nasti este pe masura. Astfel ca daca am simti nevoia sa facem un clasament, un top (nevoie din ce in ce mai des intalnita astazi), eu as zice ca dragostea omului de rand pentru ceea ce da el la iveala, este pe ultimul loc. Setea de a povesti despre detergent, eu cred ca arde cel mai putin dintre toate. Apoi crescand, ajungem la artist, la matematician, la creator, care este animat de setea de a impartasi. Iar castigatoarea topului meu este femeia, a carei creatie, aceea de a naste viata este aproierea de Dumnezeu Insusi.....

.. ..

Eu am nevoie sa nasc ideile mele, si de asta cant.....

.. ..

Eu cred ca asta e expresia cea mai sincera a creatie, a artei. Asa ca, va dati seama ce gresite pot fi melodiile facute in graba, a caror singura ratiune de a fi facute este pur si simplu sa fie facute. Cum ar fi cele din muzica... comerciala, sa zicem? Gresite.....

Sunt cei ce fac muzica, nu pentru ca au ceva in interior care ii arde si trebuie scos la suprafata ci pur si simplu pentru a avea o melodie. ....

Daca te arde, canti. Daca canti, probabil canti pe o scena. Daca canti pe o scena si canti bine, poate devii faimos si bogat.....

Ei bine cei din muzica dance incep drumul dinspre sfarsit spre inceput si pierd esenta.....

Vreau sa fiu faimos si bogat. Pentru asta trebuie sa cant pe o scena. Pentru asta trebuie sa cant. Pentru asta trebuie sa am o melodie. ....

Ok, sa facem repede o melodie sa devenim dracu’ faimosi mai repede.....

Gresit domnilor. 2! Stati jos.....

.. ..

M.....

–        Show must.. you know..

–        Go on!

Asta nu e din Freddy Mercury, ci din Shakespeare in Love.

Cred că toţi ne-am privit idolii din copilărie ca pe nişte super-eroi, crescându-i în ochii noştri la rang de zei, nemuritori, fără vârstă sau infirmităţi, fără putinţă de înfrângere în faţa oponenţilor infami, ci pururi invingători. Superman va avea destula kriptonită să poată zbura până la pensie şi tot îl va bate pe Lex, Indiana Jones va găsi toate vestigiile nedescoperite vreodată, Bruce Willis va filma Die Hard 540, iar Tic nu va îmbătrâni niciodata, întocmai ca Peter Pan. Şi oricât am creşte vom refuza să credem contrariul, şi de fapt bine facem!

Superman a cazut de pe cal, a ramas paralizat, bine că a murit săracul, să nu se mai chinuie. Indy arată ca dracu’, s-a însurat cu aia din Ally McBeal. Michael Jackson cu siguranţă era pedofil şi şi-a băgat la medicamente în el până a crăpat, să nu mai zic câteceva şi de Joker.. Dave Gahan s-a îmbolnăvit? Are ceva la stomac? Auzi, cică ar avea cancer! A anulat concerte, nu mai poate..

Mulţi ar spune că asta este adevărul. Dovezile incontestabile graiesc.Eu spun că este un mod absolut lipsit de imaginaţie de a privi lucrurile. Uite ce vă propun:
Michael este cu Elvis şi Tupac pe insula lui Johnny Depp, Superman e pe Kripton în căutarea lui Lois Lane, iar Bruce Willis îl pune la skandenberg la orice oră pe Ionuţ nu-ştiu-cum, cel mai tare biceps din lume.

Cât despre Dave, eu l-am văzut. E acolo, e neschimbat, e puternic, face rotaţia lui celebră pe “a question of time” şi pune lumea să facă elicoptere pe “never let me down again”.

Vă îndoiţi? (priviţi aici)

Am fost acum două săptămâni la cel mai frumos concert din viaţa mea. Şi frumuseţea de care vă zic acum este una depusă, sedimentată în timp, nelegată deloc de entuziasmul de moment, sau de aşteptarea îndelungată, ci de înţelegerea cu raţionalul şi emoţionalul deopotrivă a noţiunii de frumos. Cu ei am crescut. De la ei am învăţat să cred în frumos. Aşa că, vă spun, eu cred în super-eroi.

Voi nu înţelegeţi că oamenii ăştia nu mor niciodata?

Doru

 

 

 

 

3:43 PM 

1 Comments

(Add Comment) |

1 Kudos

Translate

Powered by

English

Albanian

Arabic

Bulgarian

Catalan

Chinese

Croatian

Czech

Danish

Dutch

Estonian

Filipino

Finnish

French

Galician

German

Greek

Hebrew

Hindi

Hungarian

Indonesian

Italian

Japanese

Korean

Latvian

Lithuanian

Maltese

Norwegian

Polish

Portuguese

Romanian

Russian

Serbian

Slovak

Slovenian

Spanish

Swedish

Thai

Turkish

Ukrainian

Vietnamese

Astazi a murit o stea.....

Indiferent de preferintele muzicale pe care le-am gasit sau pe care le-am afisat de-a lungul timpului, cele ce te fac in pas cu trendul, cele ce te fac cool, cele ce te fac dur sau matur, Michael Jackson m-a insotit de-a lungul intregii vieti. Toata viata a stat langa mine si mi-a cantat la urechea stanga “Thrillerrrr...”.....

Si indiferent de aplombul cu care se lanseaza o trupa noua si ajunge pe primele pagini, si totodata de virulenta cu care cei ce cad prada modei muzicale o imbratiseaza ca pe trupa vietii lor, muzica lui Michael a dainuit ca ceva cu adevarat durabil, nu ca un simplu foc de artificie oarba.....

Michael a fost langa mine de cand eram copil pana cand am luat chitara in mana, atunci cand am lovit-o cu pana si am vazut ca a iesit un sunet rock, apoi mai departe in liceu cand am ascultat numai muzica de adolescent razvravtit si apoi mai departe, atunci cand am ajuns la muzica de azi si am fost prins de curentul muzicii din prezent. Dar indiferent cat m-as fi sustinut razvratit, pasionat de acorduri râcâitoare si acide sau modern, cautand sa ascult muzica pe care o ascultau cei ce imi seamana, doar asa ca sa fiu parte din grup si din generatie, indiferent de astea, Michael mi-a sunat iremediabil bine de cate ori il ascultam. Si asta se intampla din ce in ce mai rar si mai mult din intamplare, pentru ca eram preocupat sa ascut muzica ce place, ce e agreata. Si parca imi amintea cine sunt cu adevarat, ce-mi place mie cu adevarat, asa egoist si sincer, ca o constiinta muzicala. ....

Michael ma fascina in coliparie cand il vedeam pe casetele rapciugoase, ultrauzate pe care le imprumuta tata pe sub mana de la golanii lui. Ne uitam in secret. Toata familia. Ne furisam de securitate si ascultam in secret “Thrillerrrr...”. Si pe refren tata, dadea mai tare iar mamaia, precauta ii atragea atentia cu o fata ingrijorata: Mai incet, ca ne aude securitatea. Dar se vedea ca si ei ii placea pentru ca dadea din piciorul stang involuntar pe bataile lui Michael. Oricui ii placea. Chiar si securitatii.....

Drum bun Mickey, al meu. ....

Al nostru. ....

.. ..

M.....