Azi, luni, 9 februarie, in urma telefonului inlacrimat primit de la Ana, fiica mea, ma hotarasc sa fac ce nu fac niciodata, adica sa scriu, ca-ntr-un jurnal, urmatoarele: urasc mafiotii si-i urasc pe lingaii acestora. HUOOOOOOOOO!
De asemeni, ma declar asociala (uneori, cand ma razbeste, recunosc ca pot fi ANTISOCIALA de-a dreptul, hi-hi). Dispretuiesc societatea de azi (ca in ea traiesc, vrand-nevrand), cu tot cu valorile ei, pentru ca, nu stiu cum reuseste, ea, socieatatea, probabil printr-o geniala imbecilitate, dar U C I D E, subtil sau cu toporul, F R U M U S E T E A  F R A G I L A  A  F I I N T E I   U M A N E.
Am ceva de propus? Nu cinestiece. Cred inca in ceea ce se poate intampla intre o fiinta si alta, adica intre doi oameni, departe de societate. Cred in prietenie, de exemplu. Mai cred in puterea tamaduitoare a artei. Dar cat o mai putea si arta tamadui... ? Cam atat, si cu Dumnezeu inainte.
Revin cu vesti proaspete dintr-un loc in care cineva, acum, abia se stapaneste sa nu vomite.
Va urez un timp lin intr-un spatiu primitor. Si citrice la indemana. Nu de vitamina C vorbesc.