Impartasire diletanta a impresiei lasate de noua lansare a constructorului Honda - Accord Crossover
- eseul judeca subiectul din titlu, desi, in cele ce urmeaza, va debuta cu un alt nume -
Imi place foarte mult Saab.
Imbratisez aici nedisimulat sinistra doza de uratenie cabalo-mortus perceptibila doar subconstient. Amestecata natural intr-un castron umplut prealabil (sau ulterior, e posibil, dar improbabil - oamenii mai intai fac lucruri frumoase, apoi le uratesc) cu o eleganta deja necontemporana, este foarte probabil ca aceasta uratenie sa faca Saab-urile atat de atragatoare. Cu riscul ca in viitorul imediat sa imi schimb parerea, dar asumandu-mi-l pentru ca sunt obisnuit sa-mi contrazic vibratiile si pentru ca il cred pe D. - parafrazez "frumosul (n.a.1 - el a spus "muzica") trebuie simtit in anume cadru (cantat) (n.a.2 - nu referentiat! frumosul este absolut), spun ca acest amestec nu este omogen, nu lasa o impresie de medie intre grotescul förskräcklig (urat, suedeza) si frumusetea onanica, generatoare de periculoasa reverie (v. "Vara fara de toamna", a lui M.), a Saab-ului, ci pastreaza contrastele simtibile (nu vizibile!), o polarizare halucinata de geniu norocos, asa cum vede un suferind de cataracta o maioneza taiata.
Revin la subiectul de drept, Honda Accord Crossover. Uitandu-ma la masina asta am constientizat in sfarsit ce e urat la Saab. Practic acest “crossover” esentializeaza hidosenia subliminala a Saab-ului si ii da in sfarsit chip. Macar pentru asta, macar pentru cei care inteleg Saab, masina asta va face istorie.
Si mai ales pentru ca este cea mai urata masina din lume.
- nu, nu sunt Cornel Dinu -
Al doilea lucru:
"Nicicînd iarna nu mai fusese atît de cumplit de geroasă şi de lungă în munţii francezi. De săptămîni, aerul era limpede, sticlos şi rece. În timpul zilei, cîmpiile piezişe de zăpadă, albe ca laptele, se întindeau la nesfîrşit sub cerul de un albastru intens; noaptea, pe deasupra lor trecea luna, limpede şi mică, o lună cumplită, geroasă, cu luciu galben, a cărei lumină puternică devenea albastră şi neclară pe zăpadă şi semăna cu o întrupare a gerului. Oamenii evitau orice drum, şi mai cu seamă înălţimile, lîncezeau şi rosteau vorbe de ocară în colibele satului ale căror ferestre roşii păreau fumurii pe lîngă lumina albastră a lunii şi se cufundau curînd în întuneric.
Erau vremuri grele pentru animalele din regiune. Cele mai mici îngheţau cu duiumul şi păsările erau doborîte de ger, iar leşurile slabe cădeau pradă uliilor şi lupilor. Dar şi aceştia sufereau îngrozitor de frig şi de foame. Trăiau acolo numai cîteva familii de lupi şi nevoia le-a împins să se apropie şi mai mult între ele. În timpul zilei nu ieşeau împreună. Ici şi colo rătăcea cîte unul pe zăpadă, slab, flămînd şi la pîndă, fără zgomot şi sperios ca o nălucă. Umbra lui subţire aluneca pe lîngă el pe suprafaţa ninsă. Îşi întindea botul ascuţit în vînt adulmecînd şi, din cînd în cînd, lăsa să se audă un urlet uscat, chinuit. Seara, însă, ieşeau cu toţii şi se adunau, urlînd răguşit, în jurul satelor. Acolo, vitele şi păsările erau bine păzite şi în spatele obloanelor groase aşteptau puşti. Numai arareori aveau parte ..e o pradă neînsemnată, un cîine, de pildă, iar doi din haită fuseseră deja împuşcaţi.
Gerul mai stăruia. Adesea, lupii zăceau laolaltă fără să se mişte, îngînduraţi, încălzindu-se unul pe celălalt, şi pîndeau neliniştiţi pustiul lipsit de viaţă pînă cînd vreunul, torturat de chinurile cumplite ale foamei, sărea dintr-o dată scoţînd un urlet înfiorător. Atunci toţi ceilalţi îşi îndreptau boturile spre el, tremurau şi începeau să urle împreună cumplit, ameninţător şi cu jale.
În cele din urmă, cîţiva din haită s-au hotărît să pornească în pribegie. În zori, şi-au părăsit bîrlogurile, s-au adunat şi au adulmecat neliniştiţi şi temători aerul îngheţat. Apoi s-au îndepărtat iute, toţi în acelaşi ritm. Ceilalţi au rămas privind în urma lor cu ochi mari, sticloşi, au făcut cîţiva zeci de paşi, s-au oprit nehotărîţi şi dezorientaţi şi s-au întors încet, în vizuinile goale.
Pribegii s-au despărţit la prînz. Trei au luat-o spre răsărit, îndreptîndu-se spre partea elveţiană a munţilor Jura, ceilalţi şi-au continuat drumul spre miazăzi. Cei trei erau animale frumoase, puternice, dar îngrozitor de slabe. Pîntecul supt, deschis la culoare, era subţire ca o curea, coastele le ieşeau în afară, aveau boturile uscate şi ochii larg deschişi şi deznădăjduiţi. Cîteştrei au ajuns departe în Jura, a doua zi au capturat un berbec, într-a treia, un cîine şi un mînz şi au fost hăituiţi cu furie, din toate părţile, de oamenii locului. În ţinut, bogat în sate şi orăşele, s-au răspîndit spaima şi ura faţă de neobişnuiţii intruşi. Sania poştei a fost înarmată, nimeni nu mai mergea dintr-un sat în altul fără puşcă. În locurile acelea străine, după o asemenea pradă, cele trei animale se simţeau în nesiguranţă dar şi în largul lor, totodată; au devenit şi mai îndrăzneţe .. fuseseră vreodată la ele acasă şi s-au năpustit, ziua-n amiaza mare, în grajdul unei ferme. Mugetele vitelor, trosnetele îngrăditurilor de lemn făcute ţăndări, tropăitul copitelor şi o respiraţie fierbinte, nesăţioasă au umplut locul îngust şi cald. Însă, de data asta, au intervenit oamenii. Fusese promisă o recompensă pentru lupi şi curajul ţăranilor sporise. Şi ei au omorît doi - unuia i-a trecut un glonţ prin gît, celălalt a fost ucis cu securea. Al treilea a scăpat şi a alergat pînă cînd s-a prăbuşit în zăpadă, pe jumătate mort. Era cel mai tînăr şi cel mai frumos dintre ei, un animal mîndru, sprinten şi cu o forţă extraordinară. A zăcut mult timp gîfîind. Cercuri roşii ca sîngele i se învîrtejeau în faţa ochilor şi, din cînd în cînd, scotea un geamăt şuierat, de durere. O secure îi nimerise spatele. Şi-a revenit totuşi şi a reuşit să se ridice din nou. Abia acum şi-a dat seama cît de departe alergase. Nicăieri nu se mai zăreau oameni sau case. Chiar lîngă el se înălţa un munte imens, acoperit cu zăpadă. Era Chasseral. S-a hotărît să-l înconjoare. Chinuit de sete, a luat cîteva îmbucături din crusta îngheţată, tare, de zăpadă.
De cealaltă parte a muntelui a dat numaidecît de un sat. Era către seară. A aşteptat într-o pădure deasă de brazi. Apoi s-a furişat cu băgare de seamă pe lîngă gardurile grădinilor, luîndu-se după mirosul de grajduri calde. Nu era nimeni pe drum. Şovăitor şi întărîtat de poftă, a privit clipind printre case. Atunci s-a auzit o împuşcătură. A ridicat capul brusc şi a luat-o la fugă chiar cînd a bubuit al doilea foc. Îl nimeriseră. Într-o parte, pîntecele albicios îi era mînjit cu sînge care se prelingea continuu, cu stropi mari. A izbutit, totuşi, să scape, fugind în salturi mari, şi să ajungă la pădurea de pe cealaltă parte a muntelui. A aşteptat o clipă ascultînd atent şi a auzit glasuri şi paşi apropiindu-se din două direcţii. A privit cu spaimă în susul muntelui. Era abrupt, împădurit şi greu de urcat. Totuşi n-avea de ales. S-a căţărat gîfîind pe versantul abrupt, în vreme ce de-a lungul muntelui se învălmăşeau înjurături, comenzi şi lumini de felinare. Lupul rănit a urcat tremurînd prin semiîntunericul pădurii de brazi, în timp ce sîngele cafeniu îi şiroia încet, dintr-o parte.
Frigul se muiase. Înspre apus cerul era ceţos şi părea să vestească ninsoare.
În cele din urmă, lupul istovit a ajuns sus. Se afla acum pe o întindere de zăpadă uşor înclinată, nu departe de Mont Crosin, mult deasupra satului din care scăpase. Nu simţea foamea, ci numai o durere nelămurită, sîcîitoare, de la rană. Din botu-i atîrnînd s-a auzit un lătrat încet, bolnav, inima îi bătea greu şi dureros şi simţea mîna morţii apăsînd-o ca o povară nespus de grea. Un brad singuratic, cu coroana bogată, îl ademenea; s-a aşezat acolo privind tulbure în noaptea cenuşie de omăt. A trecut o jumătate de oră. Apoi, pe zăpadă s-a răspîndit o lumină roşie, mată, ciudată şi moale. Lupul s-a ridicat gemînd şi şi-a îndreptat capul frumos înspre lumină. Era luna care se înălţa dinspre sud-est, uriaşă şi roşie ca sîngele, şi care urca alene pe cerul tulbure. De multe săptămîni nu mai fusese atît de roşie şi de mare. Privirea tristă a muribundului a rămas ţintuită la discul mat al lunii şi un urlet slab a horcăit dureros şi stins în noapte.
S-au apropiat lumini şi paşi. Ţărani cu paltoane groase, vînători şi calfe purtînd căciuli de blană şi jambiere butucănoase înaintau greoi prin zăpadă. S-au auzit chiote: lupul muribund fusese descoperit; au tras două focuri asupra lui şi amîndouă au dat greş. Apoi au văzut că era pe moarte şi s-au năpustit asupra lui cu bastoane şi ciomege. El n-a mai simţit nimic.
L-au cărat, cu oasele frînte, la vale, spre Sf.Immer. Rîdeau, se grozăveau, erau bucuroşi gîndindu-se la rachiu şi cafea, cîntau, înjurau. Nici unul nu vedea frumuseţea pădurii ninse, nici strălucirea cîmpiei montane şi nici, plutind peste Chasseral, luna roşie a cărei lumină slabă se frîngea pe ţevile puştilor lor, în cristalele de zăpadă şi în ochii stinşi ai lupului ucis."
(Hermann Hesse - Lupul, 1903, traducere de Mariana Barbulescu)
- revin aici la primul lucru si reafirm fericit: frumosul este complicat de simplu iar geniul este norocos, dar nicidecum conjunctural -
H.