Ne asteptam sa vina multa lume la Byron, dar nu atat de multa. Silver Church, mare de altfel, era atat de plin incat de-abia puteai respira, dar sa te misti. Publicul, colorat, majoritar tanar si preponderent feminin, a avut parte mai intai de un concert Persona, care nu doar au incalzit si pregatit atmosfera pentru Byron, ci au facut un super show.



Persona sunt niste timisoreni simpatici, fresh si dezinvolti, o trupa indie cu un sound brit revigorant si adolescentin in sens bun si frumos. Baietii au in mod clar simtul scenei, au tinut publicul in priza cu ritmuri si mici glumite, am aflat ca A ride on Lovestreet a fost compusa intr-un trabant si am vazut visual-uri din filmul Persona al lui Ingmar Bergamn proiectate pe ecrane. Au cantat, printre altele, The Kitchen Song, The Telephone, Momentary Lack of Passion sau Honey Bunny.



Trecerea de la Persona la Byron a fost facuta de Vizante. Da, Marius Florea Vizante, actorul principal din Restul e tacere al lui Nae Caranfil a venit nu pentru a canta, ci pentru a vorbi si a glumi, cum ii sta mai bine unui prieten al lui Dan Byron. Desi am vazut cateva ridicaturi de sprancene, alegerea n-a fost deloc ca nuca in perete, Vizante stiind ca umorul, atat la adresa lui insusi, cat si la adresa Byron, prinde.



In continuare, restul nu a fost tacere, a fost alchimie muzicala. Byron a comunicat perfect cu publicul prin muzica, desi la un moment dat canta cu convingere "I don't want to etertain you". :) Nu a fost poate entertainment pur, dar Byron stie sa faca dintr-un concert o experienta muzicala.



Byron dadea impresia unui poet decadent, un dandy nonsalant, cu stari schimbatoare si o neglijenta studiata, cateodata dark, cateodata misterios, cateodata cald, mereu dand insa impresia de putere.



Byron a avut si invitati. A venit Lu Cozma, din Anglia, o cantareata cu care trupa a colaborat la realizarea albumului A Kind of Alchemy, a aparut pe scena si Six Fingers camuflat cu palarie si mustata, cu acordeonul. Printre altele, am ascultat Diggin a Hole, Sirens, Blinded by sunshine sau War. Sunetul a lasat insa de dorit pe alocuri, mai ales la inceput vocea nu se auzea foarte bine, de la jumatate incolo s-a mai remediat.



Publicul a vibrat in ton cu armoniile elaborate ale trupei Byron, cu pasajele instrumentale excelente, cu solo-urile de bas (Vlady Sateanu) sau cu cel nebun de baterie al lui Matesan, timp in care Byron statea linistit intr-un colt si se bucura de muzica. Oricum, Byron e un grup de muzicieni buni, instrumentele suna bine si alchimia dintre ei pare sa functioneaza perfect.



   

Ne-a placut Byron, ne-a placut si ce am auzit din noul album, combinatii neasteptate de sunete si, mai ales, o atmosfera apropiata, dar in acelasi timp intunecata si misterioasa. Muzica lui Byron e o combinatie intre duritate si delicatete careia e greu sa-i rezisti.